Vă oferim, în premieră,un material deosebit, semnat de Preasfințitul Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul, despre părintele Iustin Pârvu. O pagină de pateric…
Părintele Iustin Pârvu, o lumină pe care întunericul n-a putut să o cuprindă
† Ioachim Băcăuanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului
Nașterea în ceruri a Părintelui Iustin Pârvu, survenită în ziua de 16 iunie din anul mântuirii 2013, s-a răspândit ca un fulger de la o margine la alta a Ortodoxiei românești și nu numai. Evenimentul a produs, cum era și firesc, pentru unii sentimente de teamă și angoasă, multă întristare, durere, compasiune, doliu, mai ales în rândul mulțimilor de fii și fiice duhovnicești cărora părintele Iustin le-a fost ghid spiritual, iar pentru alții, a fost un fel de eliberare și bucurie duhovnicească pascală, pentru că au fost martorii sărbătorii de trecere a unui mare avvă în transcendentul divin. Mai pentru toate mijloacele de informare modernă, din țară și din străinătate, și nu sunt puține, plecarea Părintelui din lumea aceasta a constituit capul de afiș al informațiilor, deși cele mai multe dintre acestea au prezentat evenimentul ca fiind ceva senzațional, în duhul publicitar al epocii.
Evident că pe cei care l-au cunoscut pe marele duhovnic, o astfel de veste i-a marcat profund, ea fiind asociată contextului în care este apreciată în prezent viața monahală românească vizibil văduvită, în ultima perioadă de timp, de duhovnicii ei cei mai emblematici. Totuși, spiritele cele mai puternice care trăiesc prezența Duhului Sfânt în mod plenar au darul de a naște și crește la rândul lor pe acei fii ai lui Dumnezeu prin care Acesta să poată hrăni și conduce în continuare biserica Sa. Pentru că am avut șansa de a cunoaște destul de bine pe acest om minunat și pururea inspirat de Dumnezeu, cum era firesc, am simțit și eu fiorul rece al sentimentului despărțirii de cineva care a fost iubit și prețuit pentru calitățile sale excepționale.
În ziua de joi, 20 iunie, am fost prezent la funeraliile părintelui din Mănăstirea ”Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Petru Vodă, ctitoria sa, la care au participat sute de preoți, călugări și călugărițe și zeci de mii de credincioși. Văzând atâția credincioși din toate categoriile sociale și clericale, am simțit în suflet imaginea Bisericii nedivizate și în același timp comuniunea de persoane, care participă la taina persoanei unui plăcut al lui Dumnezeu care-și sărbătorește paștile, adică trecerea într-o altă lume, ale cărei atribute le percepem doar în ghicitură. Într-adevăr, asistam la despărțirea de unul dintre cei mai emblematici părinți ai monahismului românesc din ultimii 80 de ani.
Majoritatea celor ce au avut binecuvântata ocazie de a-i fi stat la un moment dat în preajmă s-au raportat la persoana lui. Fiecare, în sinea sa, cred că și-a adus aminte de una sau mai multe clipe de har petrecute în aura acestui om minunat. Timpul petrecut alături de el parcă nu mai făcea parte din timpul convențional, pe care noi îl măsurăm în mod obișnuit cu ceasul. Aveam impresia că trăim încă din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu transparent în chipul transfigurat, în atitudinea și manifestările duhovnicești ale avvei Iustin.
Nu știu dacă cineva, în perioada celor aproape patru zile de priveghi de până la punerea în mormânt a trupului neînsuflețit al marelui duhovnic, a făcut o sinteză asupra a tot ce s-a spus despre părintele Iustin. S-au spus multe și, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca să mă refer doar la cele pozitive, cred că s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniază faptul că s-a spus totul despre iscusitul mărturisitor al credinței și că nimic nu mai este de adăugat, astfel încât Biserica ar putea trage concluzia că părintele Iustin ar trebui să fie declarat sfânt! Alții, mai scrupuloși, nu aveau certitudinea că tot ce s-a spus despre părintele lor duhovnicesc îl caracterizează întocmai și că au fost și multe exagerări, iar ceea ce s-a spus nu se știe dacă este tocmai ceea ce trebuia să se spună despre el!? Urmărind puțin dezbaterile, la un moment dat aveam impresia că mulțimea aceasta entuziastă parcă exclude pe Dumnezeu, Care ar fi voit să spună și El ceva despre slujitorul său, dar nu a fost lăsat, omițând în același timp faptul că sfințenia este darul lui Dumnezeu făcut omului și nu un atribut uman intrinsec, precum și faptul că trecerea timpului încărcat de mulțimea faptelor minunate ale Cuviosului și voia lui Dumnezeu probează și justifică sfințenia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emoția unui eveniment copleșitor. Iată cum lumea este versatilă și are tendința păcătoasă de a se substitui lui Dumnezeu într-o împrejurare ce Îl are suveran doar pe Dumnezeu, având în vedere faptul că stabilirea gradului de sfințenie nu este rezultatul unei analize și consfătuiri divine și umane, ci este decizia lui Dumnezeu!
În acest context mi-am reașezat gândurile și m-am hotărât să schițez un portret din cuvinte acestui mare avvă, cu prilejul eliberării sale din «temnița acestei lumi efemere». Nu mă voi referi decât la activitatea misionară a părintelui, până la răscoala populară din decembrie 1989. Pentru că puțini mai suntem dintre cei ce au trăit în mănăstiri pe acele timpuri, și am fost martori la cum era înțeleasă și cum se făcea misiune atunci, eseul meu despre Părintele Iustin se vrea a fi altcum. Nu compilând din cărți, sau, cum au făcut-o alții, ca să pară senzațional, în duhul publicitar-comercial al vremii. Încerc să readuc în fața tuturor acel chip blând, pașnic, plin de bunătate, pe care puteai distinge acea teofanie permanentă asemănătoare aceleia ce se întrezărea pe chipul Sfântului Serafim din pădurile Sarovului. Sper că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Iustin atunci, acel chip cred că doresc să-l regăsească și în evocările celor ce mărturisesc faptul că l-au întâlnit. De altfel, contemplându-l câteva momente pe părintele așezat în sicriul său în timpul prohodirii, am regăsit acel chip autentic în care se oglindea fața lui Iisus transfigurat de pe Tabor.
Providența a făcut ca după anii 1970 să fiu în preajma multor părinți, asemenea Părintelui Iustin, care trăiau în mănăstirile Moldovei: Părintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petronie Tănase, Ioanichie Bălan, la Sihăstria; Ioachim Spătaru, Nifon Corduneanu, la M-rea Neamț; Nicodim Măndiță, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la M-rea Putna și mulți alții. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie în Moldava, vidase mănăstirile de călugări. Părinții aceștia, deși unii urmăriți de securitate, alții bătrâni și neputincioși, aveau conștiința că sunt mandatați de Dumnezeu să formeze o altă generație de călugări care să ducă stindardul monahismului românesc mai departe. Mă număr printre aceștia. Fac parte din generația de tineri care la vremea respectivă încerca să scape de sub observația ochiului vigilent al autorităților vremii și să se alăture bătrânilor îmbunătățiți în lupta de supraviețuire a vieții monahale moldave. În felul acesta, cei ce am plecat în viața monahală căutam să ne hrănim din experiența celor care se adăpaseră la izvoare și deveniseră ei înșiși izvoare de apă sfințitoare care avea să potolească setea căutărilor noastre de creștere spirituală. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare din care m-am adăpat a fost Părintele Iustin Pârvu.
L-am cunoscut în anii de după eliberarea lui din temnițele comuniste, pe când era la Mănăstirea Secu. După cum se știe, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenție, părintele Iustin se afla în afara închisorii, dar nu și liber de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau considerați paria societății. Nimeni nu-i primea, nici chiar cei ai familiilor din care făceau parte. Mănăstirea Durău, unde-și începuse viața monahală, era desființată. Într-un final, s-au milostivit de el niște vechi prieteni de pe valea Bistriței și l-au primit în casa lor, ajutându-l să-și găsească un rost pentru a câștiga o bucată de pâine, muncind cinstit în pădurile Carpaților. Am avut prilejul să cunosc pe acești oameni, dar din rațiuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, în anul 1964, a fost primit în obștea mănăstirii Secu de starețul de atunci, Părintele Gherontie Stefan și de Ciprian Zaharia, secretarul și casierul acelei mănăstiri. Fac o paranteză: avem tendința să vorbim frumos de cei ce au avut o viață sfântă și au suferit pentru credință, dar îi uităm pe cei care nu s-au remarcat în mod deosebit prin virtuți creștinești, dar, în vremea Comunismului, au devenit adevărate paravane, la adăpostul cărora făceau misiune, întru libertate, părinți deosebiți, cum a fost și părintele Iustin. Am spus totdeauna ca, s-a făcut misiune pentru Hristos într-o libertate totală, în închisoare fiind, sub protecția unor oameni așa-zis colaboraționiști. Era și aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care strălucea mai puțin, dar strălucea: să fii paravan pentru un sfânt care își practică virtuțile înseamnă să-ți asumi un risc, înseamnă să fii un adevărat mărturisitor!
În anul 1969, am fost primit și eu ca frate la Mănăstirea Sihăstria. Între ascultările pe care le-am avut era și păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori, coboram cu turma de la Sihăstria pe firul apei până în preajma mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine ca să-mi aciuez foamea. Părintele Iustin făcea parte din obștea acelor timpuri a mănăstirii Secu. De pe atunci am simțit spiritul jertfelnic și milostiv al părintelui. Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii și să răspundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt părinte la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit și un colțug de pâine mănăstirească, precum și cuvintele lui: Măi frate, ia de-aici mierea asta și te mai întremează că lungă și anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii. Da, mierea aceea mi s-a părut mai dulce decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dragoste.
Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obștea aceleiași mănăstiri. Părintele Iustin a fost transferat la Mănăstirea Bistrița, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte, atunci când părintele Ioanichie Bălwan a fost obligat să meargă la aceeași mănăstire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de Bistrița, pentru a nu fi în vizorul autorităților, deoarece eram prea tânăr. Puțini mai sunt în viață dintre cei care în anii 1975 mai făceau parte din aceeași obște, sau mai bine zis formau obștea mănăstirii Bistrița. La Bistrița, părintele Iustin își desfășura, în condițiile de atunci, misiunea sa în Biserica lui Hristos.
Deși Biserica era oprimată de regimul ateist comunist, totuși misiunea ei nu a fost întreruptă total. De la o vreme au fost sloboziți din închisori cei ce au supraviețuit calvarului, alții, așa cum am spus, au avut curajul să se alăture acestor temerari, chiar dacă timpurile nu erau prielnice. Evident că numărul mănăstirilor, precum și al viețuitorilor ei, se redusese vertiginos, dar acestea nu au dispărut. Biserica își continua existența și misiunea sionând prin labirintul tenebros al societății. Pentru că se știa de unde vine primejdia, mănăstirile își dobândiseră o formă de existență adaptată la condițiile și vitregiile vremii. Uneori e mai ușor să gestionezi timpul și condiția de prigoană, decât libertatea. Dacă urmăream scopul precis pentru care ne-am afierosit vieții de mănăstire, adică acel imitatio Christi, nu era greu. De fapt, Hristos ne-a avertizat pe fiecare, indiferent pe ce drum plecăm către împărăția Lui cea veșnică, că în lume necazuri vom avea, dar dacă îndrăznim, prin El, biruim lumea, și căutând adevărul, acesta ne va lăsa liberi. În sensul acesta pot spune că deși eram oprimați, eram, în același timp, atât de liberi. Mănăstirea era o oază de libertate, unde puteai să dai Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Atunci, în mănăstiri, parcă se vorbea despre Hristos și cu Hristos mai mult ca acum. Fiecare după chemarea și rolul său! Vreau să întăresc afirmația mea prin a face o asociere dintre Părintele Stăniloae și Părintele Iustin. Ambii au suferit în temnițele comuniste. După eliberare, ei știau că vor fi permanent urmăriți, dar nu și opriți să-și facă misiunea lor, decât în măsura în care ar fi subminat puterea instalată atunci la conducerea acestui neam credincios și răbdător. Părintelui Stăniloae, de exemplu, i s-a permis să scrie din nou, dar a fost avertizat să nu scrie altceva decât teologie pură, fără să atenteze la regimul comunist cu nicio iotă sau vreo cirtă. Acea teologie pură, pe care autoritățile totalitariste ale vremii i-au impus-o părintelui Stăniloae a însemnat apariția celei mai bune dogmatici ortodoxe de la sfârșitul mileniului al II-lea, celui mai frumos tratat de mistică creștină, cum nu s-a mai scris de pe vremea Sfinților Părinți. S-a continuat traducerea Filocaliei, s-au tradus o parte dintre cele mai importante scrieri ale Sfinților Părinți etc.
Îmi amintesc că mănăstirea Bistrița, formal, era închisă. În 1979 erau vreo 10 călugări bătrâni care, între altele, aveau obligația să răspundă la nevoile spirituale ale celor peste 1000 de familii din satele din jur: Bistrița, Viișoara, Plopușor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toți erau puși sub vizorul ochiului autorităților opresoare. Între ei erau: Părintele Martinean Conuț, fostul stareț de la Durău, Hrisostom Asavei, slobozit din pușcărie, Ioanichie Bălan, adus de la Sihăstria, Părintele Iustin, adus de la Secu. Pravila călugărească era redusă ca la o parohie. Însă, a binevoit Dumnezeu să fie așezat stareț, pe la sfârșitul acelui an, Părintele Ciprian Zaharia. Pe atunci puterea politica avea un rol determinant în numirile personalului clerical și monahal de conducere în Biserică. În 1980, ca tânăr licențiat în teologie, am fost chemat de la Schitul Tarcău de noul stareț, părintele Ciprian, să întăresc obștea de la acea mănăstire. Părintele Iustin s-a bucurat mult. Îmi amintesc că în ajunul sărbătorii Sfinților Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cântat-o la strană cu Părintele Iustin, iar ceilalți bătrâni, sub protia părintelui stareț, au slujit la altar. La sfârșitul privegherii, Părintele Iustin a cerut în mod expres noului conducător al mănăstirii să dea binecuvântare să se săvârșească în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, după tipic, toată rânduiala, pravila călugărească, pentru că, spunea el, are de acum cine să cânte la strană. Așa a fost! – S-a reiterat de arunci pravila monahală, care se continuă până astăzi. Odată cu ea a reînflorit și viața monahală. În acel an, la privegherea Sfântului Ilie Tesviteanul, am fost primul călugăr, după 30 de ani, tuns în monahism de Părintele Stareț Ciprian. Părintele Ioanichie mă acompania sub mantia lui smerită către sfântul altar. Eu, emoționat, ascultam de sub aceasta înaintând în genunchi pe piatra rece a bătrânei biserici către icoana Sfintei Ana, ascultând glasul Părintelui Iustin, care cânta din toată inima la strană cu lacrimi în ochi și glasul tremurând Brațele părintești. Mi-a mărturisit mai târziu că avea și el emoție pentru că nu mai intonase această cântare de foarte mulți ani.
Îmi amintesc, de asemenea, că la slujbă au participat și câțiva intelectuali din Piatra Neamț. După slujbă, un doctor se adresează Părintelui Iustin, zicându-i: Părinte Iustin, această cântare mi s-a părut mai suavă și mai frumoasă decât Recviemul lui Mozart. Mi s-a părut și mie la fel, pentru că Părintele Iustin pe toate le făcea din toată inima și din toată ființa sa.
Anii pe care i-am petrecut la Mănăstirea Bistrița, în compania părintelui Iustin, au fost determinanți pentru viața mea monahală. De la el am învățat ce însemnă îndelunga răbdare. Aceasta pentru că vedem cum șiruri nesfârșite de oameni din toate categoriile sociale veneau la chilia lui pentru a-și spune păsurile. Asculta pe fiecare și pentru fiecare găsea un cuvânt de folos. Pe atunci, Părintele Iustin nu vorbea în biserică. L-am ascultat de multe ori, zi și noapte la chilia lui care era permanent deschisă. Nu știu dacă omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia că viața lui se petrecea pe o scenă deschisă și că fiecare faptă a sa era izvorâtă din lăuntrul său și exprimată cu o naturalețe pe care doar oamenii aleși ai lui Dumnezeu o pot avea.
Acestea sunt câteva mărturii despre o viață plină de prezența lui Dumnezeu, despre o viață a unui teofor ce a mărturisit prezența și lucrarea lui Dumnezeu în inima omului într-un context politic ateist, cu prețul anulării propriei libertăți. Părintele pe care l-am acompaniat pe ultimul drum a fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos, care a ținut candela aprinsă a spiritualității unui popor asuprit și oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, un părinte duhovnicesc prin a cărui paternitate a născut în Hristos pe cei care, pe calea cea strâmtă a vieții spirituale, au dorit să-și asume crucea ascultării, a fecioriei și a sărăciei, înstrăinându-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească și să-l încununeze în ceruri cu cunună de martir, alături de drepții și misionarii neamului românesc!