Când a văzut copilul stingându-se din cauza mușcăturii unei vipere, doctorul păgân a înălțat o rugăciune către Hristos Domnul creștinilor. Auzise despre El la bătrânul Ermolae, sfântul din Nicomidia care vedea în duh cine era cel care trecea aproape zilnic prin fața bisericii și care, câteodată, doritor și căutător de adevăr, îl mai reținea în dialog. Acesta îi amintea de mama sa, care, până în ceasul morții, încerca să-i deschidă ochii minții, copiil fiind.Anii au trecut iar acum, apreciat și iubit în lumea păgânilor, Pantelimon a a simțit că a ajuns într-un mare impas. Pur și simplu nu avea altă alternativă pentru a-l ajuta pe cel aflat în pragul morții. Știa că cel mai mare eșec al medicinii este însăși moartea! A fost totul sau nimic pentru destinul său întru veșnicie. Nu știm ce rugăciune a adus către Dumnezeu, însă avem convingerea clară că a fost una pe cât de curată, pe atât de puternică, încât copilul a fost înviat. Ce șocant trebuie să fi fost pentru cel convins din cărți și din studiile de specialitate că moartea e definitivă! Ce ruptură să se fi petrecut în sufletul și conștiința sa, văzând că, dincolo de teorii și puteri omenești, stă Creatorul a toate, Dumnezeul cel VIu, Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor! Toată învățătura și rugăciunile mamei și a Sfântului Ermolae se dovedeau a fi adevărate. Și împlinite. Convertirea Sfântului Pantelimon a fost un act evident și definitiv. Până la moarte. Suferințele ori chinurile nu aveau decât să-l apropiere mai mult de Cel pe care-l slujea cu toată ființa sa! Pentru că, în fond și la urma urmei, ce valoare putea avea relativul și temporalul, oricât ar fi părut de lungi și dureroase, în fața veșniciei? Nici una.
Sfinte Mare Mucenice și tămăduitorule Pantelimoane, roagă-te lui Hristos Domnul pentru noi, păcătoșii!
Viața sa, pe larg, o puteți citi mai jos