(…)Un fost ministru si profesor universitar, Trancu-Iasi, murind, a lasat sa fie incinerat, fiind întovarasit la crematoriu de numerosi fosti si actuali ministri, de profesori universitari si de o mare multime de intelectuali si de studenti. S-au tinut cu ocazia aceasta cuvântari, scotându-se în relief personalitatea celui ce avea sa fie peste câteva minute mistuit de flacari, o companie de feciori români, îmbracati în haina militara pentru o alta misiune, cu mult mai sfânta, a dat onorul. Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe si de asemenea cinstiri, nu vor fi ramas cu hotarârea sa urmeze si ele la moarte pilda unei asemenea „personalitati”? {i, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâtia oameni din popor despre credinta domnilor nostri si ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede? Sa te lasi incinerat, când Biserica osândeste acest lucru si când nu-ti acorda, prin preotii ei legiuiti, asistenta si rugaciunile ei, echivaleaza cu o nesocotire a Bisericii si deci si a crestinismului. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria crestinismului nu se practica si deci nu se aproba incinerarea. Ea nu se conciliaza cu consideratia ce-o da crestinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinta crestina, chipul sufletului si este creat de Dumnezeu printr-un act de atentie deosebita. El nu este o închisoare regretabila a sufletului, ci organul prin care acesta se manifesta, imprimând asupra lui pecetea caracterului sau. Trupul face atât de mult parte din fiinta omului, încât viata vesnica, cea deplina, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucura de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Sau si l-a facut trup propriu si sta cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.(…) S-ar putea obiecta: bine, întelegem toata valoarea trupului si toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el. Dar dupa ce este parasit de suflet, de ce sa-i mai dam vreo consideratie? Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar si pentru urmatoarele: Pe fata celui disparut ramân imprimate caracterele sufletului si dupa ce a murit. Când privesti la ea, nu poti sa nu ai impresia ca cel mort traieste, ca fata lui continui sa aiba un sens, sa exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleasi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum sa arunc în foc aceste sensuri, cum sa ard o fata care continua sa-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viata întreaga? Cum sa dau focului o imagine scumpa, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag si respectat? Pretuiesti o haina veche, un obiect de care te-ai servit odata tu sau cei apropiati; cum sa nu pretuiesti trupul care a cuprins tot sufletul si toata viata celui scump?(…) Nu corespunde mai bine credintei crestine aceasta impresie de plecare a celui raposat, decât senzatia dura de distrugere? Când este ars în fata mea si mi se da la urma un pumn de cenusa, mi-am produs tocmai aceasta senzatie de definitiva distrugere, pe când, daca i-am acoperit fata cu giulgiul pamântului, ramân în adâncurile sufletului cu un sentiment ca numai cel mort a plecat într-o alta lume, în care continua sa traiasca, ca numai el doarme; doarme în relatie cu noi, caci cu o fata interioara este întors spre o alta viata mai frumoasa. Porunca dumnezeiasca de a nu ucide are apoi referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem, ci sa lasam sa sfârseasca prin aceeasi voie dumnezeiasca – pe cale naturala – prin care s-a si creat. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului. Arderea este actul în care se manifesta cel mai mare dispret al omului pentru ceva. (…) În arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina. Ea arata o totala necredinta în Dumnezeu si în demnitatea omului, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Ea descopera un suflet pustiu de orice credinta, gasind în cenusa si în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Caci actele noastre au si functia de a simboliza credintele noastre. Cine respecta trupul, chiar mort, îsi simbolizeaza prin aceasta credinta în vesnicia lui, iar cine lasa sa i se arda trupul arata ca nu crede în nimic. Necredinta desigur ca este o chestiune care intereseaza Biserica. (…) Suntem siguri ca într-o buna zi, nu prea departata, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiintare a crematoriului, cuptor de trupuri omenesti si loc de sfidare a credintei românesti. Cine vrea sa se arda s-o faca acasa la el, cu usile zavorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole. (Fragment din: Pr. Dumitru Staniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940)